Mi-e dor de roz...

Da! mi-e dor de roz, figurat vorbind categoric, mi-e dor de privirile blande ale oamenilor de acum ceva timp, si cand spun asta ma refer la maxim acum 4, 5 ani cand eram destul de capabila sa inteleg lucrurile exact asa cum sunt ele. Sa fie oare din cauza ca nu era "criza" pe atunci? Mi-e dor de macar o persoana pe care sa o opresc pe strada sa o intreb de o adresa, o cafenea pe care nu stiu dom'le unde e, ca e mare Bucurestiul asta, si care sa imi raspunda zambind sau macar sa nu ii mai vad fata crispata de deranj. Acest lucru l-am constatat recent intreband vreo 2,3 persoane de o anumita cafenea.Le spun ma scuzati, zambesc frumos, usor dezamagita de chipurile lor transformate parca la auzul intrebarii mele.Plec cu gandul ca trebuie sa ma descurc singura, si m-am descurcat dom'le, dar nu la mine era problema ca solutii aveam o mie, insa asta mi s-a parut cea mai rapida; intr-un final aceeasi fata crispata de care aminteam a revenit la sentimente mai bune, adica explicandu-mi unde este cafeneaua cu pricina, era insa prea tarziu...ma descurcasem singura! Pe drum ma intrebam ce i-a facut oare pe oamenii astia sa isi piarda dorinta de a socializa intr-un mod placut macar ptr cateva secunde..?! Au uitat sa se bucure de lucrurile mici, de un zambet, de o privire calda, de roz..? Acum "prietenii" care il citesc pe Freud imi vor spune ca dorinta de " roz" denota o rautate interioara, insa eu le voi spune ca prietenii mei nu au descoperit aceasta latura la mine si nici nu o vor descoperi!